• A existat o vreme când Florin Vlădică, cerberul informațiilor clasificate din Palatul Cotroceni, aranja simultan afaceri litigioase pe trei continente.

• Vlădică lucra la privat pe atunci, acumulând astfel experiența profesională care i-a legitimat, teoretic, cariera publică ulterioară.

• I-am documentat parcursul profesional: ce a făcut el concret pentru patronii săi, unde anume și când exact.

• Consilierul prezidențial a lăsat urme în cel puțin patru scheme transfrontaliere cu elemente de corupție, documentate de captura în ordine cronologică.

• După ce a construit un holding în Senegal pentru șeful său – condamnat penal în România și executat de Fisc pentru prejudicii masive – Vlădică s-a întors să-i protejeze activele.

• Un alt episod exotic este cel din Cuba, unde Vlădică a organizat o afacere cu medicamente conectată la fiul și nepotul fostului dictator comunist, Fidel Castro.

• Când a revenit în Africa, Vlădică a setat juridic un aranjament funciar care lua apa de la gura senegalezilor ca să furajeze vacile din Dubai.

• Afacerea supervizată inițial de el s-a extins apoi în Niger, prin intermediul unei filiere rusești care duce la cea mai temută grupare mafiotă din Moscova și la un oligarh din camarila lui Vladimir Putin.

• Aceeași rețea rusească a mai obținut în Niger și patru zăcăminte uranifere, pentru care Florin Vlădică a plecat să caute parteneri în Statele Unite.

• Americanii pe care i-a găsit atunci fac astăzi afaceri strategice în România cu fostul asociat al lui Sorin Grindeanu, președintele PSD.

• În numele patronului, Vlădică a gestionat totodată și situații presante, apărute după dezvăluirile unor redacții internaționale prestigioase, precum BBC și OCCRP.

• Confirmată de timp și documente, munca jurnaliștilor era calificată drept “fake news” de omul care conduce acum Oficiul pentru Informații Integrate din Departamentul Securității Naționale.

• Coleg de trust cu mercenarul Horațiu Potra sau cu executivi din elita financiară rusă, Vlădică provine dintr-o cultură organizațională controversată, demascată parțial într-un tribunal din Londra.

• Cum a ajuns totuși în fruntea oficiului care centralizează informații de la toate serviciile secrete și le integrează în analize de ansamblu pentru președinte & CSAT? – nimeni nu vrea să explice fenomenul, nici măcar cel care l-a numit. 

• În perioada studiată de noi, Florin Vlădică a lucrat, pe rând, pentru milionarii români Ovidiu Tender și Frank Timiș, uniți printr-o veche relație de cumetrie și foști asociați în afacerea “Roșia Montană”.

• Tender a făcut ani grei de închisoare pentru fraudă, iar numele lui Timiș, cunoscut din scandaluri internaționale, apare de opt ori și în rechizitoriul politicianului extremist Călin Georgescu.

• Singurele momente, din ultimii 15 ani, în care Vlădică nu a prestat pentru acest tandem au fost cele când a ocupat funcții sensibile în aparatul național de securitate: în guvernul Grindeanu și în administrația Dan.

• Timp de 18 luni, cât a durat documentarea acestui articol, captura a încercat în mod repetat, prin diferite canale de comunicare, să-l intervieveze pe Florin Vlădică, dar acesta nu a răspuns niciodată întrebărilor noastre.

Marele concurs de neasumare

Florin Vlădică a intrat în funcții publice cu expertiza dobândită în aranjamente opace. 

Pe cele din urmă le relatăm în acest articol.

Înainte de publicare, i-am întrebat însă pe cei doi lideri politici care l-au numit pe Vlădică în poziții cheie pentru securitatea națională:

• Cine anume l-a recomandat?

• Ce criterii de competență a îndeplinit?

Primul a fost Sorin Grindeanu (șeful PSD) care, fiind premier, l-a numit pe Vlădică la cârma Departamentului pentru Armamente din MApN, în martie 2017.

Opt ani mai târziu, în martie 2025, președintele interimar Ilie Bolojan (șeful PNL) l-a făcut pe Vlădică consilier prezidențial și l-a pus în fruntea Oficiului pentru Informații Integrate. Acolo a rămas și după alegeri.

Nu ne-a răspuns niciunul dintre ei, deși responsabilitatea politică pentru aceste decizii le aparține direct. Cei doi conduc astăzi cele mai mari partide din parlament.

Chestionat recent de Recorder cu aceeași întrebare, Bolojan a comentat ambiguu subiectul:

Fostul prim-ministru a insistat pe faptul că există verificări prealabile pentru persoanele care acced în funcția lui Vlădică, dar a evitat să spună exact de ce l-a numit pe el. 

Atât guvernul lui Sorin Grindeanu, cat și președinția interimară a lui Ilie Bolojan, fiecare în epoca sa, au căutat ceva similar: canale de comunicare cu administrațiile lui Donald Trump.

Iar Vlădică este unul dintre personajele aclimatizate la centrele de putere din Statele Unite. Face asta de când era angajatul oficial al unor moguli români și pendula peste Oceanul Atlantic, între continentul african și cel american.

Odiseea unui navetist pe ruta Havana – Dakar

Florin Vlădică s-a familiarizat cu forfota din Dakar, capitala Senegalului, pe vremea când lucra pentru Ovidiu Tender și construia un holding de afaceri racordat la resursele naturale ale țării africane.

Mulțumit, patronul l-a trimis apoi peste oceanul Atlantic. Destinația: Havana, Cuba. Vlădică a coordonat acolo un alt proiect exotic de business, în care a lăsat urme și familia dictatorului comunist Fidel Castro.

Totul a durat aproximativ un cincinal și a început în 2010, când Florin Vlădică a aterizat prima dată în Dakar, cel mai vestic punct de pe harta Africii. Reprezenta firma românească Prospectiuni SA, în calitate de manager de dezvoltare. 

Societatea era controlată de Tender, care o preluase anterior de la statul român, și avea tradiție în domeniul serviciilor de prospecțiuni geologice și geofizice. Devenise totodată principalul vehicul prin care milionarul timișorean amușina zăcămintele africane.

Tender ținea ritmul atunci cu Frank Timiș, fondatorul afacerii “Roșia Montană”, care i-a nășit un copil (în 2006). Cumetria milionarilor români s-a reflectat o perioadă și în mișcările lor de business pe continentul african. Ofensivele ambilor s-au suprapus cronologic, iar punctul de intersecție a fost Senegal.

Prin natura jobului, Florin Vlădică sonda piețe noi și seta filiale. Era avangarda lui Ovidiu Tender. Din postura asta a lăsat urme la registrul companiilor din Dakar.

Între 2010 și 2013, Vlădică a fondat diferite firme locale pentru patronul său (precum Tender Africa SARL, La-Mina Ressources SARL sau Bafoundou Ressources SARL) – entități în care figurează ca director. 

Majoritatea gestionau afaceri cu resurse minerale, după ce grupul Tender obținuse de la guvernul senegalez concesiuni miniere și perimetre offshore de hidrocarburi. Pe lângă licențele de explorare, dețineau șapte permise de exploatare.

Vlădică aranjase inclusiv un joint-venture între Prospecțiuni SA și Compania Națională a Petrolului din Senegal, sub forma unei societăți mixte (Petro Prospect SARL).

Ovidiu Tender avea planuri mari atunci și făcea paradă cu ele. Prin 2012, în momentul său de vârf, călătorea în turnee africane de afaceri cu echipe ale televiziunilor din România după el. Magnatul dădea interviuri entuziaste, anunța investiții și povestea cum îi ajuta pe africani prin intermediul fundației sale private.

Cea mai notabilă escală era capitala Senegalului, unde Vlădică îi administra afacerile.

Tender era singurul investitor din Europa de Est care deținea atunci terenuri agricole în Africa, potrivit unui raport al Comisiei Europene despre achizițiile funciare în afara spațiului comunitar. Numai în Senegal concesionase 100.000 de hectare ca să cultive jatropha – o plantă din care se poate obține biodiesel de înaltă calitate, compatibil cu motoarele convenționale. 

Toate funcționau pe infrastructura construită de Florin Vlădică la fața locului. Și cât timp a stat el la butoane a fost liniște. 

Succesul din Senegal i-a adus însă responsabilități noi la serviciu și, din 2013, a început naveta spre America Centrală.

La comanda operațiunilor din Dakar, în subordinea lui, a rămas Eric Anthony Williams, fost ministru în Trinidad & Tobago (pus șef la subsidiara Prospecțiuni Africa).

Afaceri în Cuba cu familia lui Fidel Castro

Când ajungea în Cuba, Florin Vlădică locuia în cartierul Miramar, cel mai luxos din Havana, unde sunt majoritatea ambasadelor străine. Construite lângă plajele aurii din oraș, înainte de revoluția comunistă, vilele exclusiviste din acest district au devenit între timp case de protocol pentru nomenclatura locală, diplomați sau turiști bogați. Vlădică ocupa una dintre ele. 

I-am localizat adresa cu ajutorul facturilor de la rețeaua cubaneză de telecomunicații, care i-au venit până târziu, în mai 2017, când deja Vlădică nu mai lucra pentru Ovidiu Tender, ci în guvernul lui Sorin Grindeanu. 

Aflat în expansiune, grupul Tender intenționa să producă sub licență cubaneză un medicament homeopat (Vidatox), obținut din venin de scorpion. Produsul e promovat uneori drept o soluție împotriva cancerului, dar nu există studii clinice care-i să-i ateste eficiența în tratamente oncologice. Se vinde, în general, ca supliment cu efect antiinflamator.

Sarcinile lui Vlădică la Havana au inclus negocierea unui parteneriat de franciză cu societatea de cercetări în biotehnologie din Cuba, Labiofam SA, care brevetase medicamentul respectiv. 

Corporația de stat cubaneză este unul dintre brațele comerciale prin care regimul de la Havana încearcă să spargă blocada economică americană și să aducă valută străină în țară. Labiofam are filiale în America Latină, Africa și Asia, iar medicamentele lor ajung în general pe piețele din lumea a treia.

Tender urma să producă Vidatox la o fabrică pe care o deținea în Serbia și să înfiinţeze un centru de diagnosticare în staţiunea balneară Banja Vrujci (tot din Serbia). În felul ăsta, evita reglementările farmaceutice din UE.

Chiar dacă șeful său s-a poticnit pe parcurs, amprenta lui Florin Vlădică la Havana a dăinuit. 

Managerul pentru dezvoltare al grupului Tender era un tip respectat pe insula caraibiană și suficient de cunoscut în sferele decizionale, încât să audă de el acolo și alți afaceriști români veniți cu inițiative proprii. Unul dintre ei a povestit pentru captura că, înainte să-l remarce în politica din România, a aflat prima dată numele lui Florin Vlădică din gura unor funcționari cubanezi.

Metodele folosite au fost similare cu cele din Africa: mici operațiuni de influență printre potentații locului. 

În această etapă intervenea des Fundația Tender, condusă de soția magnatului. Entitatea transporta zeci de kilograme de medicamente în țările africane și se implica acolo în diverse proiecte filantropice din comunitățile unde grupul avea  investiții. Acțiunile caritabile aduceau, de regulă, beneficii de imagine politicienilor locali care hotărau concesiunile de resurse și pe care Tender îi cultiva.

Scenariul din Cuba a fost puțin mai complex. În septembrie 2014, de exemplu, Fundația Tender a sponsorizat expoziția “Encontrando Caminos”, organizată la București împreună cu ambasada cubaneză, unde au fost expuse lucrările pictorului Alexis Fernandez Arce, un propagandist al regimului de la Havana.

Invitat de onoare la eveniment a fost Alejandro Castro Soto del Valle, unul dintre fiii dictatorului comunist Fidel Castro.

Cateva fotografii de la vernisaj îl arată pe urmașul lui “El Lider Maximo” în compania lui Ovidiu Tender și a unor diplomați cubanezi și români.

Milionarul gazdă era eliberat condiționat atunci și își aștepta sentința într-un dosar mare de corupție (Rafo-Carom).

Castro Junior a fost plimbat protocolar prin toată țara cu acea ocazie. A fumat trabucuri pe terasele din Mamaia cu Radu Mazăre și s-a distrat la petreceri cu lăutari pe Valea Prahovei. Vizita a generat știri mondene în care musafirul declara că este îndrăgostit de România.

În timpul ăsta, pe partea cealaltă a planetei, într-un birou din Plaza de La Revolucion aflată în buricul Havanei, un jurist de la institutul Labiofam avea o revelație care urma să-i distrugă cariera și să-l trimită în exil.

Sergio Osmin Fernández Palacios tocmai se angajase în 2014 pe un post de consilier juridic la întreprinderea farmaceutică a regimului castrist. Omul venea din protipendada insulei. Finalizase recent studii postuniversitare în Spania, ceea ce nu-i la îndemâna oricărui cubanez, iar fratele său lucra ca director în ministerul de externe. El însuși căpătase un job bun în sistem.

Societate fanion în economia centralizată a Cubei, Labiofam SA era condusă de José Antonio Fraga Castro, nepotul lui Fidel Castro (fiul surorii lui, Angela Castro) și vărul lui Alejandro Castro Soto del Valle, prietenul lui Ovidiu Tender. Unchiul lor, Raul Castro, fratele mai mic și succesorul lui Fidel la președinție, conducea toată țara.

Realitatea găsită în interiorul Labiofam era foarte diferită de imaginea proiectată, a povestit mai târziu Fernández Palacios. 

În iarna 2014-2015, când își îndeplinea atribuțiile de consilier juridic și examina documentele financiare ale companiei, i-au sărit în ochi o serie de “operațiuni suspecte”. Punând lucrurile cap la cap, Palacios spune că a descoperit o „rețea de corupție” care implica înalți oficiali ai companiei, inclusiv rude directe ale lui Fidel Castro.

„Schema avea ca scop spălarea de bani din Europa de Est către Cuba, folosind drept paravan construirea unei «biofabrici» în Serbia”, potrivit avocatului cubanez, și ar fi inclus inițial două companii românești (Tender SA și Labiofam East & South Europe SRL). De aici veneau banii pentru fabrica de Vidatox și centrul de diagnostic din Serbia, asumate de Ovidiu Tender.

Alarmele au sunat în capul lui Palacios când a observat “căpușa” introdusă în circuitul afacerii: o companie offshore din Bahamas (Labiofam Asia Ltd) care încasa direct facturile, inclusiv pentru drepturile de utilizare a trei brevete farmaceutice Labiofam. Acestea fuseseră externalizate, în prealabil, din grupul-mamă către pușculița offshore. 

Banii rămâneau astfel la terțul din Bahamas, iar Labiofam era prejudiciat. Firma offshore păstra aparența unei divizii a holdingului cubanez, dar avea contabilitate separată și funcționa, mai degrabă, ca o clonă cu beneficiari incerți. Labiofam SA este minoritar printre acționarii offshore-ului, grosul fiind împărțit de șapte căsuțe poștale înregistrate în paradisuri fiscale.

Căpușa era jucăria privată a șefilor Labiofam SA, care o dirijau pe persoane fizice, în paralel cu operațiunile grupului, arată Palacios. Numele lor au apărut ulterior în arhiva Panama Papers, care conține și documente ale companiilor din Bahamas (în 2016). Sunt executivii care au negociat cu Florin Vlădică.

Entitatea offshore delapida Labiofam de aproape două decenii, mai spune Palacios, de când în fruntea consorțiului fusese instalat nepotul lui Fidel Castro. Pe acest canal, menit inițial să fenteze embargoul american, se vindeau medicamentele cubaneze în țări precum Venezuela sau Vietnam. Dar banii nu circulau din Bahamas în Havana, cum ar fi fost normal, ci în sens invers, a constatat atunci avocatul: “Eram singura societate din lume care plătea pentru produsele pe care tot ea le vindea.”

Fernández Palacios i-a acuzat fără menajamente pe cei doi veri, José Antonio Fraga Castro și Alejandro Castro Soto del Valle, că ar fi pus la cale o fraudă enormă împreună cu magnatul român Ovidio Tender și că făceau afaceri private cu acesta încă din 2012. 

Printre cei reclamați s-au numărat și două ambasadoare cubaneze cu mandate succesive în România, care s-ar fi implicat în negocieri (Marta de la Caridad Fajardo Palet și Nieves Iliana Hernández Portales).

Din presa română, Palacios a aflat despre problemele penale ale lui Tender acasă și a realizat că magnatul se afla la Havana în ziua condamnării lui la instanța de fond (în dosarul Carom). A repetat apoi acest detaliu în mai multe plângeri de tip kamikaze adresate instituțiilor cubaneze.

Având certitudinea că se confruntă cu un caz major de spălare de bani, avocatul a redactat către șefii lui direcți un aviz juridic care detalia schema de corupție. „Documentul însă a dispărut în mod misterios de la Labiofam, împreună cu alte acte relevante pentru caz”, susține Palacios.

A raportat apoi situația autorităților judiciare, serviciilor de securitate, șefilor de tribunale populare, ba chiar și președinției cubaneze – dar s-a lovit permanent într-un „zid de tăcere și complicitate”. Pe parcurs, a căzut în dizgrație și a fost concediat de la Labiofam, fără să-și poată găsi alt loc de muncă. Ajunsese un paria.

Rămas fără perspective în Cuba, Fernández Palacios a emigrat, dar nu s-a lăsat. A mai făcut o plângere și la Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului (CIDH), în care a denunțat persecuția regimului cubanez, hărțuirea sa la locul de muncă și afacerile necurate din Labiofam. Dosarul așteaptă o soluție de aproape zece ani. 

Avocatul dizident trăiește acum în SUA, la Miami, oraș care găzduiește o comunitate cubaneză importantă. Și-a spus povestea pe canalul personal de Telegram și în site-urile diasporei anti-Castro.

Printre administratorii declinului

Pe malul celălalt al Atlanticului, situația a început să se complice și pentru Tender. 

Câteva evenimente simultane, dar separate geografic, au deturnat campania de PR a milionarului român în Senegal ca pe un bumerang întors împotriva lui. 

Factorul declanșator a fost Frank Timiș, când localnicii au aflat despre afacerile cu hidrocarburi ale acestuia împreună cu familia președintelui senegalez în exercițiu (Macky Sall). Deși schema urma să se elucideze complet ani mai târziu (în 2019), scandalul lovea atunci cu primul val.

Într-un final, condamnarea definitivă în dosarul Rafo-Carom a întrerupt brutal ascensiunea globală a lui Ovidiu Tender. 

În 2015, magnatul a primit peste 12 ani de închisoare, din care avea să execute aproape 5, iar imperiul său a intrat într-un fel de contracție sub presiunea prejudiciului (30 milioane euro) și sechestrelor dispuse în cauza penală.

Inclusiv, compania pentru care lucra Florin Vlădică (Prospecțiuni SA) a trecut în insolventă anul următor (2016).

În ceea ce-l privește, Vlădică a rămas pe baricade până în ultima clipă, încercând să mai salveze o parte din active și să reorganizeze afacerile din Africa și America Centrală.

Două secvențe din 2016 îl surprind în mijlocul acțiunii. 

Într-una dintre ele, Vlădică proteja aranjamentele din Cuba, iar în cealaltă reșapa o concesiune africană. 

► Prima secvență este dezvăluită de avocatul cubanez Fernández Palacios, fostul jurist al grupului farmaceutic Labiofam.

Ar fi avut loc în România. Protagoniștii sunt Florin Vlădică și trei executivi din holding.

Dar înainte de asta se petrecuse ceva relativ ciudat la Havana: nepotul prezidențial Fraga Castro a demisionat brusc și fără explicații din fruntea Labiofam, după două decenii în care ocupase poziția. Palacios crede că informările lui au impulsionat această ieșire discretă din decor.

Așadar, în iulie 2016, noul director general al grupului cubanez, Alfred Remberto Crespo Dorta, ar fi venit la București “pentru a renegocia și restabili valabilitatea contractelor referitoare la construirea biofabricii Labiofam din Serbia”, susține Palacios. Demersul ar fi beneficiat de asistența ambasadoarei cubaneze în România.

Delegația l-a inclus și pe directorul economic al Labiofam, Arieldi Marrero Batista. Fostul jurist îl acuză că a coordonat ani de zile canalul offshore care delapida corporația comunistă. Batista apare în fotografii mai vechi cu Tender și Fraga Castro.

Palacios mai spune că noile contracte au fost parafate cu Florin Vlădică în persoană. “Omul de fațadă al lui Tender” ar fi reprezentat atunci o firmă înființată special pentru a prelua proiectul fabricii din Serbia (Intelligence Pharma Business). Avocatul cubanez nu specifică însă jurisdicția acestei companii.

Din partea Labiofam, a semnat Gustavo Junco Matos, șeful pentru operațiunile grupului în Asia. Același personaj, potrivit documentelor din Panama Papers, era directorul căpușei offshore din Bahamas (Labiofam Asia Ltd) introdusă în afacere.

Până la urmă, în pofida eforturilor depuse de ambele părți, fabrica Labiofam din Serbia a rămas doar hârtie. Tender n-a mai putut s-o finanțeze.

► A doua secvență s-a derulat în Senegal.

Implozia grupului Tender a afectat și operațiunile din Africa, care au suferit, la rândul lor, mutații. Milionarul s-a extras treptat din ecuație cu ajutorul avocaților și angajaților de încredere, iar pentru unele concesiuni n-au mai fost plătite redevențe.

Altele, însă, au fost transferate pe firme noi, unde îl reîntâlnim pe Florin Vlădică. 

Așa s-a întâmplat în cazul unei concesiuni offshore de hidrocarburi (AGC Block 1) situată în apele marine administrate la comun de republicile Senegal și Guinea Bissau (prin intermediul Agence de Gestion et de Cooperation).

Licența de explorare pentru acest perimetru important din oceanul Atlantic – în suprafața de 5500 de kilometri pătrați, cam cât un județ mediu românesc – fusese obținută inițial de compania Tender Oil & Gas (în 2012). 

După încarcerarea patronului în 2015, a fost preluată însă de o nouă entitate (Port Energy Ltd) înființată în paradisul fiscal din Insulele Virgine Britanice doar câteva luni mai târziu (în 2016).

Cu un birou operațional în turnul Trump Tower din New York și altul în Dakar, căsuța poștală caraibiană se prezintă drept o “companie independentă de explorare a zăcămintelor de petrol și gaze din Africa”.

Florin Vlădică figurează ca director de operațiuni pe website-ul afacerii, unde menționează și experiența de manager pentru dezvoltare la societatea lui Ovidiu Tender, Prospecțiuni.

Nu mai aveau însă destui bani ca să ducă proiectul cu hidrocarburi până la capăt și căutau un partener care să finanțeze lucrările de explorare, în schimbul a peste jumătate din participația în concesiune.

Ne-a mai atras atenția executivul companiei, Alan Kessler, un american specializat în narațiuni bursiere. Acesta tocmai încheia atunci o carieră de 20 de ani pe Wall Street, unde lucrase pentru nume grele ca Morgan Stanley sau Goldman Sachs și dobândise experiență în proceduri de listare pe burse ale proiectelor miniere.

Când a devenit coleg cu Vlădică în 2016, Alan Kessler renunțase la costumul de broker și pleca el însuși la vânătoare de oportunități pe continentul african. O perioadă l-a consiliat pe magnatul camerunez Baba Danpullo, acuzat de corupție și abuzuri funciare, după care americanul a debutat ca investitor în ecosistemul milionarilor români, Ovidiu Tender și Frank Timiș.

Primii pași i-a făcut ca manager în firma care a preluat concesiunea senegaleză a lui Tender și în echipă cu Florin Vlădică. 

Mai târziu, în anii care au urmat, Frank Timiș a fost liantul care i-a readus împreună pe cei doi, Kessler și Vlădică. De data asta, într-o afacere periculoasă pentru populația din Senegal, care avea să genereze reacții din partea ONG-urilor internaționale.

Sfârșitul anului 2016 a adus schimbări politice importante în România. Condus de Liviu Dragnea, PSD a câștigat atunci alegerile parlamentare și a deturnat traiectoria lui Florin Vlădică din mediul privat către cel instituțional.

În martie 2017, Ovidiu Tender intrase deja în al doilea an de pușcărie, când omul său a fost numit secretar de stat și șef al Departamentului pentru Armamente din cadrul MApN, în guvernul lui Sorin Grindeanu.

Deși a stat în funcție doar zece luni, Vlădică a creat controverse în materie de achiziții militare. Demis de Viorica Dăncilă în ianuarie 2018, s-a angajat imediat consultant la unul dintre contractorii MApN.

Apoi l-a pescuit Frank Timiș, cumătrul lui Tender, și s-a întors în Africa. Noul patron îi aprecia totodată și conexiunile în Statele Unite.

Cum se lupta Vlădică cu BBC

Florin Vlădică a început să lucreze pentru Frank Timiș când acesta intrase deja într-o spirală de probleme.

În 2019, la primele semne ale colaborării lor, magnatul minier avea încă interese majore în Senegal și Niger.

Necazurile tot de aici veneau:

• Timiș se afla în centrul unui nou scandal de corupție la Dakar, fiind acuzat public că ar fi mituit două administrații prezidențiale, iar dezvăluirile tocmai se expandau internațional atunci. Oamenii protestau în capitala senegaleză și Timiș se confrunta, practic, cu al doilea val al unui tsunami care îl mai șifonase cu câțiva ani înainte.

• În plus, miliardarul pierduse și un proces la Curtea de Apel din Londra, în care un fost angajat reclama practicile toxice ale firmelor sale în Niger. Timiș acționa acolo printr-un rus legat ombilical de elita financiară moscovită și monitorizat de ambasada americană de la Niamey (capitala Niger)

Fiind omul de teren al lui Frank Timiș, Florin Vlădică trebuia așadar să stingă niște focuri, pe lângă treaba lui uzuală de a accesa piețe sau personaje relevante pentru afacere.

Altminteri, Vlădică locuia atunci în Lucerna, un oraș din centrul Elveției. Acolo își înființase propria firmă de consultanță (Advandes GmbH) prin care derula un contract cu producătorul american de armament Raytheon Tehnologies Corporation (actuala RTX Corporation) – la rândul său, contractor important al Departamentului pentru Armamente condus de Vlădică.

Cu Frank Timiș, rezident și el în cantonul elvețian Lucerna, Vlădică lucra altfel. Miliardarul îl angajase printr-una dintre companiile sale (Gulf Energy Services AG), înregistrată în pitorescul orășel elvețian Baar, situat la 20 de kilometri de Zürich. Firma avea un birou în Baar, iar Vlădică lucra acolo uneori. De regulă, însă, călătorea în interesul lui Timiș.

Așa se face că pe 16 iulie 2019, a zburat la Dakar, unde a rămas până pe 24 iulie 2019. Ar fi fost opt zile intense, avea să-i relateze ulterior Vlădică lui Timiș într-un raport obținut de jurnaliștii de la Defapt.ro si analizat împreună cu echipa captura:

“În Senegal, m-am confruntat cu acuzații de tip fake news care afectează reputația Grupului. M-am întâlnit cu avocați locali care iau în considerare acțiuni în justiție pentru defăimare și calomnie împotriva tuturor celor implicați în generarea și promovarea știrilor false. Am lucrat totodată și la un set de acțiuni care ar trebui sa ajute la restabilirea adevărului.”

În realitate, se confruntau cu un scandal internațional de corupție, care zguduia deopotrivă palatul prezidențial din Senegal și o corporație britanică.

Declicul a fost o investigație BBC difuzată în iunie 2019, deci cu o lună înainte. Și chiar când Vlădică încerca personal să repare lucrurile în Dakar, OCCRP a publicat o altă investigație pe subiect în iulie 2019. Cele două materiale se completau. 

Jurnaliștii dezvăluiau că Frank Timiș ar fi corupt doi șefi ai statului african ca să păstreze controlul asupra unor zăcăminte bogate de gaze offshore și să le vândă apoi către colosul British Petroleum pe sume astronomice.

Când toate elementele afacerii au devenit publice în vara lui 2019, grupul BP a respins acuzațiile de complicitate la eventuale fapte de corupție în Africa. La rândul său, Frank Timis a declarat scurt că afirmațiile jurnaliștilor sunt “complet false” și că nu a comis ilegalități.

Scandalul a electrocutat însă piața de capital, iar oamenii au ieșit să protesteze pe străzile din Dakar. Situația se încordase inclusiv politic, în timp ce defensiva lui Vlădică se baza pe intimidarea sau decredibilizarea jurnaliștilor care documentaseră cazul.

Autoritățile din SUA, Marea Britanie și Elveția au deschis investigații oficiale privind eventuale fraude în afacerea lui Timiș cu BP în Senegal, dar dosarele s-au închis în 2024 și 2025. Tot atunci, potrivit African Intelligence, miliardarul a fost somat de guvernul senegalez să plătească o datorie fiscală de aproximativ 240 de milioane de euro, despre care anchetatorii internaționali cred că reprezintă taxe acumulate pentru mai multe perimetre concesionate acolo.

Cine aduce seceta în rezervația naturală

În 2019, Frank Timiș a demarat o nouă afacere africană criticată internațional, cu ajutorul lui Florin Vlădică.

Rolul acestuia a fost important mai ales la început, când a trebuit să reglementeze juridic o proprietate imensă din nordul Senegalului și s-o transforme, astfel, în primul activ al unui proiect agroalimentar bazat pe resursele vitale ale populației locale.

Vlădică pregătea, deci, punctul de start. Verifica registrele interne și lua decizii administrative, după cum îi raporta chiar el lui Timiș în iulie 2019:

“În timpul șederii mele la Dakar, am analizat toate documentele întocmite până la acel moment pentru schimbarea regimului juridic al terenurilor aferente celor trei loturi din cadrul <Les Fermes de la Teranga>. În urma întâlnirii cu toate părțile implicate în acest proces, am stabilit pașii următori necesari pentru finalizarea tranziției de la regimul stabilit prin Decret Prezidențial la cel bazat pe contracte de concesiune.”

Vlădică se referea la o concesiune funciară din departamentul senegalez Dagana, în apropierea rezervației Ndiaël și a lacului Guiers. Numită “Les Fermes de la Teranga” în actele comerciale, latifundia este alcătuită din aproximativ 25.000 ha.

Frank Timiș a cumpărat-o în 2018, cu peste șapte milioane de dolari, de la o companie italiană (Tampieri Financial Group SpA). Aceștia o obținuseră gratis de la președintele senegalez Macky Sall, printr-un decret controversat din 2012 care o dădea în arendă pe 50 de ani și sub promisiunea nerespectată că vor cultiva floarea-soarelui pentru export în Europa (ca materie primă de biocombustibil).

Când Vlădică gestiona actele afacerii în 2019, domeniul african se afla încă în patrimoniul unei firme din Insulele Cayman prin care Timiș îl achiziționase (Agro Industries Ltd). 

După trei ani, în 2021, miliardarul l-a transferat într-un alt ambalaj creat special pentru proiect: o societate proaspăt înființată în Delaware, SUA (African Agriculture Holdings Inc). 

Acela a fost totodată momentul când Florin Vlădică s-a intersectat din nou cu americanul Alan Kessler, colegul său din boardul entității care preluase de la grupul Tender o concesiune marină de hidrocarburi (Port Energy Ltd). Fostul broker din Wall Street conducea acum noua companie a lui Frank Timiș și împacheta frumos pentru bursă aranjamentul funciar din Senegal legalizat de Vlădică.

Câteva fotografii din februarie 2021 îl surprind pe actualul consilier prezidențial la fața locului, printre mașini de teren, în timp ce inspecta canalele de irigare de pe teritoriul Fermelor Teranga împreună cu mai mulți bărbați. Pozele au fost publicate inițial pe defapt.ro.

Zona respectivă s-a transformat într-o rezervație naturală fertilă datorită vecinătății cu cea mai mare întindere de apă dulce din Senegal și este unică în nordul arid al țării.

Compania lui Timiș urma să cultive acolo lucernă, o plantă necesară în zootehnie pentru hrănirea vitelor, apoi să exporte recolta în Coreea de Sud și Emiratele Arabe Unite. Aveau deja angajamente pe cele două piețe, anunța Kessler.

Problema era că stăteau pe o bombă socială cu ceas. În noianul de intervenții publice optimiste, Kessler a omis constant să vorbească despre latura întunecată a proiectului: și anume că lua apa naturală de la gura populației locale. Afacerea a declanșat însă dezbateri internaționale. 

Lacul de Guiers – situat lângă terenurile Fermelor Teranga vizitate de Florin Vlădică – este cea mai importantă rezervă cu apă dulce de suprafață din Senegal și furnizează mare parte din apa potabilă consumată în capitala Dakar. Numai că se află într-o regiune semi-aridă, cu sezon uscat lung și nivel ridicat de evaporare, unde resursele subterane sunt adesea saline.

Prin urmare, folosirea lacului pentru irigarea intensivă a zeci de mii de hectare de lucernă a devenit un necaz existențial printre indigeni. Proiectul echivala practic cu un „export virtual de apă”, fiindcă această resursă strategică pentru consumul populației era transformată în furaje pentru vacile din Dubai.

Riscurile specifice ale afacerii au fost analizate de organizații internaționale, precum Oakland Institute sau GRAIN. La fel de sumbră este însă și statistica generală: Senegal se confruntă dintotdeauna cu seceta, iar oamenii suferă sistematic din cauza lipsei de apă potabilă – fenomen cercetat inclusiv de World Bank.

Exista totodată riscul ca sursa de apă a capitalei senegaleze să fie contaminată cu îngrășăminte chimice de la fermele lui Timiș, mai avertizau activiștii, în timp ce comunitățile sărace din zonă se revoltau din cauza restricționării accesului la pășunat pentru propriile vite.

Dar Alan Kessler era de neoprit. 

Serghei și misterul “serviciilor strategice”

Dincolo de controverse, Senegalul devenise cam mic pentru conceptul lor de business promovat, când Kessler și Timiș au decis să se extindă și în Niger. 

Diversificarea portofoliului de active ar fi sporit semnificativ valoarea companiei pe bursă și întreținea aparența de start în forță al afacerii. Planurile de expansiune au fost anunțate așadar în toamna anului 2021, printr-o serie de interviuri publicate în presa din Niger cu câteva luni înainte de obținerea efectivă a concesiunilor.  

Prezența robustă de atunci a lui Frank Timiș în Republica Niger deschidea oportunități și pentru proiectul condus de Kessler. 

Magnatul român deținea mai multe concesiuni uranifere și de hidrocarburi în deșertul saharian, dar principalul lui asset era o rețea rusească de influență la Niamey, capitala Nigerului, care îi administra eficient afacerile locale. 

Și ale cărei fire de comandă duc către un oligarh din cercul lui Vladimir Putin și spre cel mai temut sindicat rus de crimă organizată.

Nu sunt doar niște ruși naturalizați pe continentul african, ci chiar oamenii care au mufat elita financiară moscovită la resursele uranifere din Niger pentru prima dată în istorie. Între timp, țara a intrat complet pe orbita geopolitică a Moscovei, dar rețeaua a operat acolo în avangardă, de când Franța domina încă regiunea Sahel. Timiș însuși se instalase în Niger pe mâna lor. La aceeași ușă a bătut și Kessler. 

Următorul pas a fost cooptarea lui Serghei Matveev, șeful filierei, ca acționar minoritar în compania controlată de Timiș, condusă de Kessler și consiliată de Vlădică (African Agriculture).

Rusul conducea subsidiarele locale din Niger ale miliardarului român de aproape un deceniu, când Kessler a intrat în scenă cu noua afacere a patronului lor comun. Îi adusese lui Timiș active importante de-a lungul timpului acolo și acestea produceau deja suficient, cât să-l pună la treabă și pe consultantul Florin Vlădică, care le căuta clienți în străinătate.

După ce-și dovedise dibăcia lucrând inițial pentru oamenii Kremlinului, apoi sporind averea lui Frank Timiș, Serghei Matveev ajunsese un nod important de putere în Niamey, pe care nu-l clinteau nici puciurile militare. A mai făcut o demonstrație de forță și l-a introdus pe colegul american în birourile oficiale relevante. Acolo au negociat două procente din suprafața țării.

În septembrie 2021, Alan Kessler si Serghei Matveev s-a pozat împreună cu ministrul agriculturii din Niger (Alambedji Abba Issa), iar ulterior compania African Agriculture a anunțat încheierea unor acorduri definitive cu administrațiile locale din regiunile Ingall și Aderbissinatt, pe o perioadă de 49 de ani, pentru dezvoltarea proiectelor agricole și de credite de carbon.

Zona vizată se află în centrul țării, între orașele Tahoua și Agadez, acolo fiind totodată concentrate și aproape toate resursele naturale de apă din Niger. E un loc bun pentru agricultură la marginea desertului. 

Cu ajutorul rusului, Timiș și Kessler obținuseră in acest perimetru uriaș drepturi de concesiune pentru 2,2 milioane de hectare de teren fertil, precum și drepturi de utilizare a apei. Planul era următorul:

• Pe două milioane de hectare – câte un milion în fiecare regiune – urmau să cultive copaci pentru optimizarea producției de credite de carbon și să facă bani din vânzarea certificatelor.

• Alte două sute de mii de hectare erau rezervate cultivării lucernei pentru export în Asia – capitol la care stăteau de opt ori mai bine decât în Senegal (unde aveau 25 de mii ha).

Detaliile acordurilor sunt grupate în rapoartele depuse de companie la SEC, agenția americană responsabilă cu reglementarea burselor de valori. 

Fiecare municipalitate nigeriană din cele două regiuni se obliga sa aloce firmei suprafețe considerabile în teritoriile cele mai umede și fertile (în urma unor studii hidrologice și pedologice). Adunate, însemna aproape 2% din suprafața Nigerului.

Tot acest aranjament cu resursele țării africane ar fi avut și costuri, arată un raport bursier: Timiș a plătit pentru așa-zise “servicii strategice” în Niger. Informația este menționată chiar de African Agriculture în contextul unei inginerii cu propriile acțiuni. 

Cea mai explicită descriere a serviciilor cumpărate sună astfel: “asistență la structurarea și negocierea acordului nostru cu primarii și guvernatorii locali din Ingall și Aderbissinat”. 

Cert e că banii au fost cheltuiți în Niger de acționarul majoritar al African Agriculture – adică o altă firmă a lui Frank Timiș (Global Commodities & Investments) – care a fost remunerat, în schimb, cu un pachet nou de acțiuni evaluat la 13,7 milioane $.

Artificiul a atras atenția SEC, care a cerut oficial companiei să explice termenii de plată și natura serviciilor misterioase.

Momentul decisiv a venit într-o dimineață din decembrie 2023, pe Wall Street, când s-au deschis bursele new-yorkeze și compania African Agriculture s-a listat pe NASDAQ cu un preț inițial de 8 dolari pe acțiune. 

Evaluată la 450 milioane de dolari, a reușit să atragă doar 22,6 milioane $, din care 19 milioane $ au fost redirecționați către “cheltuieli de fuziune”. Investitorii au ridicat din sprâncene a doua oară.

În mai puțin de un an, acțiunile African Agriculture au ajuns aproape la zero, iar compania a fost delistată. Până la sfârșitul lui 2024, activitatea s-a oprit complet, lăsând în urmă utilaje ruginite și angajați africani neplătiți cu lunile care dădeau firma în judecată.

Terenul din Senegal de care se ocupase Florin Vlădică a fost închis cu pază, împiedicând accesul agricultorilor și păstorilor locali. 

Vlădică însă mai avea treabă în Niger.

Legături “radioactive” în Statele Unite

Frank Timiș a forat câmpiile sahariene din Niger cu două subsidiare ale companiilor sale londoneze.

• Una dintre ele avea în gestiune patru concesiuni de uraniu (Pan African Minerals) .

• Cealaltă opera patru zăcăminte de hidrocarburi (International Petroleum).

Minele de uraniu erau conduse de rusul Serghei Matveev în vara lui 2019, când Florin Vlădică a primit misiune de la patron să caute parteneri pentru ele. 

Matveev fusese angajat de Timiș ca manager al subsidiarei locale (Pan African Niger Ltd) în 2012  și îi obținuse rapid cele opt acorduri miniere. 

În timp ce Florin Vlădică căuta parteneri externi pentru minele de uraniu ale lui Frank Timiș, încleștarea geopolitică din Niger era în toi. Atât francezii, cât și americanii aveau trupe pe teritoriul țării, ceea ce începuse să irite localnici și diferite facțiuni ale armatei naționale. Instituțiile funcționau încă predictibil, dar tensiunile politice se acumulaseră progresiv din cauza unor abuzuri guvernamentale și luptelor cu teroriștii jihadiști.

Departe de frământările nigeriene, Vlădică îi era util lui Timiș datorită contactelor sale pe piața nord-americană. Magnatul vedea oportunități în faptul că Statele Unite se aflau atunci într-o criză a uraniului. În 2019, importau deja 93% din cantitatea necesară, iar Kazahstan le asigura 40%. Președintele Trump, aflat atunci la primul mandat, crease un grup de lucru special care să găsească soluții pentru revitalizarea industriei și diversificarea surselor.

Ca să prindă un loc în procesul american de aprovizionare strategică, Florin Vlădică și-a activat relațiile și a călătorit la Washington la începutul lunii iulie 2019. Ce a făcut acolo exact – aflăm din raportul său lunar către Frank Timiș:

‘În perioada 1–8 iulie, m-am aflat la Washington, D.C. Am identificat o listă de companii care ar putea fi interesate să devină parteneri de explorare pentru licențele deținute de Pan African în Niger. Acestea fac parte din organizația Uranium Producers of America. Iată care sunt: Camenco Resources, ConverDyn, Energy Fuels Inc, Laramide Resources, Rio Grande Resources, Ur-Energy Inc, Strata Energy, Uranium Energy Corp, Uranium One Americas Inc.

Ulterior, în aceeași lună, pe 22 iulie, Casa Albă a emis un memorandum privind impactul importurilor de uraniu asupra securității naționale și constituirea Grupului de lucru pentru combustibil nuclear al Statelor Unite (…)

Personal, consider că acest memorandum stimulează industria minieră de uraniu din SUA, întrucât scopul său este reducerea importurilor din Rusia și Kazahstan. Logica este că, pe lângă creșterea producției interne, companiile americane ar trebui să își diversifice și sursele de aprovizionare. Am programat o primă întâlnire cu Abraham Group și Uranium Energy Corp pentru începutul lunii august.”

Pe interlocutorii de la “prima întâlnire” programată de Vlădică pentru Timiș în vara lui 2019, îi regăsim conectați la afaceri din România în anii următori.

Asociați cu partenerul lui Sorin Grindeanu

Ambele entități americane invocate de Vlădică, în raportul său către Timiș, drept potențiali parteneri în Niger au un numitor comun: Spencer Abraham, fost secretar al Departamentului pentru Energie din SUA în perioada 2001-2005 (în administrația președintelui George W. Bush).

• Abraham Group este o companie americană de consultanță, fondată și condusă de Spencer Abraham. Acesta e asociat cu Joseph McMonigle, fost vicepreședinte al Agenției Internaționale a Energiei (IEA), afiliată Organizației pentru Cooperare Economică și Dezvoltare (OCDE).

• Uranium Energy Corp, societate americană de minerit și explorare a uraniului, a obținut contracte de furnizare pentru rezerva strategică de uraniu a Departamentului pentru Energie al SUA, aliniindu-se eforturilor naționale de aprovizionare internă. Același Spencer Abraham este o președintele consiliului de administrație.

Fostul demnitar american are interese și în România prin intermediul fondului de investiții Amerocap, unde este senior adviser și membru în board. Firma sa de consultanță din Washington are un parteneriat strategic cu acest holding financiar, reiese din propriul website.

Amerocap a fost înființat în 2012 de Jacques Tohme, un antreprenor american rodat în băncile de investiții din New York, unde s-a specializat în energie și resurse naturale. În prezent, fondul administrează plasamente internaționale de peste un miliard de dolari în industriile de minerit, energie, apărare sau infrastructură de transport. 

Iar printre aceste active se numără și mina de magneziu din Budureasa, județul Bihor, controlată de Amerocap prin intermediul unei filiale românești (Verde Magnesium SRL).

Vorbim despre o afacere cu mize uriașe: în martie 2025, Comisia Europeană i-a acordat statut de proiect strategic (în cadrul Critical Raw Materials Act – CRMA).

Doar trei zăcăminte românești importante se bucura de acest rang: cel de magneziu metalic de la Budureasa, unul de cupru și altul de grafit. Programul securizează continentul cu rezerve de metale rare într-un moment în care competiția globală pentru materii prime critice s-a acutizat.

Pe teritoriul UE, au fost aprobate 47 astfel de proiecte miniere. Toate vor beneficia legal de sprijin instituțional la nivel european, proceduri accelerate de autorizare și facilități de finanțare.

Americanii însă nu sunt singuri în ecuație: fix în a doua zi după obținerea licenței miniere la Budureasa, în afacere s-a implicat și prietenul asumat al lui Sorin Grindeanu, liderul PSD. E vorba despre milionarul bănățean Vasile Sebastian Albulescu, fost partener de business cu politicianul. Acesta deține mai multe întreprinderi miniere (printre care și fosta companie de stat pentru prospecțiuni geologice, Formin SA).

30% din participațiile în mina de magneziu de la Budureasa (Verde Magnesium) au fost cedate atunci de Amerocap unei firme din Caransebeș, înființată cu doar o lună înainte (ICO Magnesium) și în care Albulescu este principalul asociat. Noii veniți au primit și drept de veto pe deciziile AGA referitoare la licențe ANRM.

“Eram în discuții și colaboram cu acești parteneri locali cu mult timp înainte, acela a fost momentul în care înțelegerea a devenit efectivă din punct de vedere legal. Au contribuit și contribuie financiar la dezvoltarea și implementarea proiectului și au expertiză pe partea de servicii în sectorul minier”, ne-a explicat Alexandru Roșu, reprezentantul Amerocap în România.

Tot acest cerc relational cosmopolit în care prosperă sistematic Frank Timiș se întinde din Wall Street, NY, până în inima districtului Presnensky din Moscova, în city-ul financiar rusesc. 

Am încercat să-l înțelegem în ansamblu, corelând personajele de interes în timp, spațiu geografic și după nivel de utilitate în organizație.

Alergătura din 2019 a lui Florin Vlădică prin SUA, de exemplu, n-ar fi fost posibilă fără colegii săi ruși de holding care obținuseră active miniere în Niger pentru patron. 

Dar ce a făcut exact “avangarda moscovită” înainte să lucreze pentru Frank Timiș? Cine și de ce i-a trimis în Niger?

Le-am găsit inclusiv o tranzacție offshore cu un alt coleg de trust: mercenarul român Horațiu Potra, cel care coordona securitatea în teren pentru investițiile africane ale lui Timiș.

Rușii care au spart gheața în Sahara

Când au făcut joncțiunea cu Frank Timiș în 2012, Serghei Matveev și echipa lui finalizau structura unui proiect minier destul de sofisticat în Niger, pe care tot atunci îl predau la cheie adevăraților beneficiari din Moscova.

Rușii își dedicaseră anii anteriori acestei afaceri (2007-2012) și reușiseră să obțină, prin aranjamente diferite, zece licențe uranifere în perimetre care acopereau împreună aproximativ 7000 de kilometri pătrați. Toate au fost grupate apoi pe o companie offshore din Insulele Virgine Britanice (Semmous Lion Mining Ltd), condusă de Serghei Matveev din postura de CEO.

Deși s-au mișcat în penumbră, folosind interpuși și firme anonime prin care concesionau separat perimetre uranifere în deșert, manevrele rusești din deșertul nigerian au atras totuși atenția ambasadei americane de la Niamey. 

O cablogramă diplomatică din arhiva Wikileaks arată că Washingtonul îl identificase încă din 2009 pe Serghei Matveev drept principalul broker rus de influență detașat în Niger și că licențele miniere fuseseră obținute datorită relației pe care acesta o avea cu președintele de atunci al țării, Mamadou Tandja. Rusul negocia mai curând cu politicieni de rang înalt decât cu tehnocrați din ministerul de resort, observau americanii.

La sfârșitul anilor 2000, prețul mondial al uraniului a crescut și piața din Niger a devenit dintr-odată efervescentă. Guvernul de atunci al țării a încercat să profite și, sub pretext că diversifica investițiile străine, a emis 127 permise de explorare a uraniului și 27 pentru alte metale, numai în perioada 2006-2008. Cifrele provin de la funcționar guvernamental local citat în raportul diplomatic american. 

Ambasada SUA privea cu rezerve întreaga situație. Demersul guvernului i se părea un heirupism. Domina entuziasmul și mai puțin expertiza minieră, notează cablograma, iar licențele miniere ajunseseră să fie vândute pe pachete de acțiuni în firme. În locul investitorilor pe termen lung, năvăliseră puzderie de speculanți în Niger, deși țara n-avea infrastructură de bază, ceea ce menținea costurile de producție ridicate.

Școlit în Vest, cu șefi la Moscova și adresă de business în Paris, Serghei Matveev s-a integrat repede în acest haos. Printre drumurile la palatul prezidențial din Niamey, rusul a început atunci să-și formeze o rețea locală care avea să reziste peste un deceniu, până când instructorii militari ai grupului Wagner au pus efectiv bocancii în Niger.

La câteva luni după preluarea puterii de către Issoufou, proiectul uranifer construit de Serghei Matveev în Niger a fost transferat către oamenii de afaceri ruși Mihail Gamzin, Evgeny Roytman și Ivan Raylan. 

Aceștia au intrat în acționariatul firmei offshore pe care erau adunate activele miniere (Semmous Lion Mining) și au preluat împreună pachetul de control în 2012. Matveev a rămas acționar minoritar, dar l-au reconfirmat în postul de director al companiei.

Triada provine din cercul restrâns al oligarhului Mihail Fridman, unul dintre marii protejați ai lui Vladimir Putin. 

Contractor tradițional al armatei ruse și al întreprinderilor de apărare, Fridman este totodată și fondatorul Alfa Group, cel mai important fond de investiții privat din Rusia, cu plasamente în toată lumea. Colosul se ramifică pe cinci continente și activează în sistemul bancar, în industria hidrocarburilor, a tehnologiilor și telecomunicațiilor sau în cea a proiectelor de infrastructură.

Pe cei trei investitori din Niger îi regăsim în board-urile unor companii fanion ale lui Fridman, precum Consiliul de Supraveghere al Alfa Group, organismul care “stabilește direcția strategică” în consorțiu sau în conducerea Russian Technologies Venture Fund, un fond de capital de risc al Alfa Group. 

Oamenii fac parte din casta financiară apropiată de Kremlin și au condus, de-a lungul timpului, mai multe firme din imperiul Fridman, majoritatea active pe piața globală a tehnologiilor și telecomunicațiilor.

Cel mai influent dintre cei trei, Mihail Gamzin, a fost membru și în boardul societății strategice de stat Rusnano, care gestionează dezvoltările în nanotehnologie ale Kremlinului, majoritatea fiind aplicații militare.

Au afaceri însă și cu mafia rusă.

În paralel cu schema uraniferă din Niger, Mihail Gamzin și Evgeni Roytman au mai controlat împreună o companie (Technoprom Innovation Corp) care îi leagă direct de cel mai temut sindicat criminal rusesc, Solntsevskaya Bratva (Frăția Soarelui).

Directorul acestei firme – care investea teoretic în sectorul tehnologic, avea sediu într-o suburbie industrială a Moscovei și extensii offshore în Cipru – a fost însuși Serghei Anatolievici Mihailov zis “Mihas”, co-fondator al Frăției. 

Marele șef interlop și-a menținut poziția executivă în afacere timp de opt ani (2015-2023), până în momentul lichidării societății, potrivit bazelor de date comerciale rusești.

În Niger, rușii au lucrat permanent la adăpostul unor companii anonime. Și, spre deosebire de investitorii vestici, nu au urmărit finanțări externe și nici n-au fost interesați să coteze pe bursă proiectul lor uranifer, ceea ce l-ar fi transparentizat. Discreția a fost principiul de bază, cât timp la vedere stătea Serghei Matveev.

Au făcut totuși o greșeală tactică când și-au pus toate secretele într-un singur coș din Insulele Virgine Britanice (BVI). Acolo au înființat, la sfârșitul anilor 2000, firmele offshore folosite în Niger. Arhipelagul din Marea Caraibilor este unul dintre cele mai opace paradisuri fiscale din lume și a servit ca umbrelă pentru oamenii din spatele lui Matveev mai mult de un deceniu.

Nimeni nu anticipa la vremea aceea că furnizorul de servicii offshore al rușilor (Trident Trust), împreună cu alți doi agenți registratari din BVI, va fi atacat informatic de hackerii care aveau să facă posibilă arhiva The Pandora Papers. 

Administrată de The International Consortium of Investigative Journalists (ICIJ), baza de date indexează 2,9 terabiti cu 11,9 milioane de documente extrase din corespondențele electronice ale beneficiarilor de firme anonime cu 14 agenți din 8 jurisdicții offshore. Este considerată cea mai mare scurgere de informații din aceste teritorii. Proiectul a fost publicat în octombrie 2021.

Cu sprijinul colegilor de la ICIJ, am accesat documentele în care Serghei Matveev a lăsat urme, ca să înțelegem anatomia schemei din Niger.

Rușii au dirijat acolo trei entități offshore. Pe două dintre ele au obținut 10 concesiuni miniere – fiecare câte cinci – apoi le-au transferat pe toate către a treia.

Cea din urmă, cu rol de centrală, este firma preluată în 2012 de asociații oligarhului Mihail Fridman și condusă, fără întreruperi, de Matveev (Semmous Lion Mining).

Celelalte două, adică brațele colectoare, închid cercul relațional.

Îi reîntâlnim aici pe Gamzin, Roytman și Rylan, gulerele albe din anturajul lui Fridman. Implicați din start în proiectul uranifer, aceștia s-au ascuns inițial după un paravan offshore care aduna separat licențe miniere (River Universal Trading Ltd).

În paralel, și-au croit un sistem integrat în Niger, introducând în afacere și compania lor de prospecțiuni prin care făceau explorări în deșert (Terra Energy & Resources Tech) – înregistrată în Delaware (SUA) și activă în spațiul post-sovietic. Informația reiese dintr-o scrisoare de recomandare semnată de Matveev pentru partenerul respectiv, controlat în acte de Mihail Gamzin & Evgheni Roytman.

Al doilea colecționar de permise miniere în Niger era o firmă offshore cu nume sugestiv (Atepa Group Russia Ltd). Proprietar: milionarul senegalez Pierre Goudiaby Atepa.

Holdingul acestuia derulează contracte de infrastructură cu mai multe state africane, un exemplu recent fiind memorandumul semnat cu guvernul din Sierra Leone pentru construirea unui pod în valoare de 1,5 miliarde de dolari, în asociere cu China Road and Bridge Corporation.

De profesie arhitect, Atepa se consideră totodată un reprezentant de seamă al curentului politic suveranist în Africa și conduce o mișcare naționalistă la Dakar, “Sénégal rek” (Doar Senegal), din partea căreia a candidat la președinție în 2019, dar fără succes. În discursul lui public, acuză Europa de colonialism și militează constant pentru parteneriate strategice cu China și Rusia, precum și pentru afilierea țării la BRICS, organizația internațională patronată de cele două puteri estice.

Pe filiera lui Pierre Atepa au venit jumătate din licențele miniere ale rușilor în Niger. Omul de afaceri african ocupa atunci și funcția de consilier special al președintelui senegalez Abdoulaye Wade (2000 – 2012), în guvernarea căruia magnații români Frank Timiș si Ovidiu Tender au obținut mai multe concesiuni importante.

Atepa și-a înființat compania offshore din BVI în 2007 cu pașaportul diplomatic emis la Dakar. Poziția sa în aparatul de stat din Senegal îi confera rang de ministru. 

Tot în 2007 a obținut activele miniere în Niger. Un an mai târziu, în 2008, le transfera către firma principală a rușilor (Semmous Lion Mining).

Abia în 2015, prin intermediul offshore-ului său, Pierre Atepa a intrat ca acționar minoritar în afacerea condusă de Matveev și controlată deja de triada lui Fridman. Mutarea s-a făcut juridic în BVI și e consemnată în registrele ambelor companii.

Exact în acea perioadă, Atepa l-a angajat pe mercenarul român Horațiu Potra pentru o misiune scurtă în Niger. 7000 de dolari l-au costat serviciile acestuia.

Potra a facturat pe 29 aprilie 2015 către firma milionarului african (Atepa Group Russia Ltd), iar banii au intrat în contul propriei sale companii offshore din Malta (AO Futuro Ltd). Prestația declarată: “consultanță în securitate”.

Atepa a justificat tranzacția în bancă drept “servicii de logistică și securitate” în Tahoua, un oraș din centrul Nigerului. Potra a fost pe teren acolo în perioada 5-13 mai 2015.

Singulară în extrasele malteze ale mercenarului, plata de la Atepa se pierde printre sumele cu șase zerouri care i-au tranzitat contul. Potra muncea atunci pentru Frank Timiș și chinezii de la Shandong Steel (care preluaseră minele de fier și magnetita din Sierra Leone ale magnatului român). 

captura a scris despre tranzacțiile lui Potra aici.

Cea cu Atepa rămâne însă neclară.

Prin urmare, l-am întrebat direct pe Horațiu Potra în primăvara lui 2025, când acesta încă se ascundea în Dubai. Ne-a răspuns că nu-și mai aduce aminte detaliile și a pasat responsabilitatea pe împuternicitul său din “vehiculul” maltez, cu care a intrat în conflict între timp.

Metode toxice expuse într-un tribunal londonez

În 2012, când a venit în Niger, Frank Timiș era pe val. Figura în topul miliardarilor Forbes cu o avere estimată la 1,75 miliarde de dolari și se afla la apogeul expansiunii sale africane. Atunci l-a angajat și pe Horațiu Potra ca director la divizia de securitate a companiei African Minerals, “perla” imperiului, prin care dăduse lovitura în Sierra Leone.

Timiș avea biroul în centrul Londrei și zbura des între continente cu avionul particular. Regiunea Sahel devenise atunci o destinație frecventă.

Magnatul s-a îndreptat așadar spre omul care îi putea garanta o nouă poveste de succes: Serghei Matveev, executivul rus naturalizat la Niamey.

Împreună cu Matveev, l-a angajat și pe Dimitri Bakaev, al doilea director cu expertiză locală din proiectul uranifer rusesc. Bakaev coordona în general aspectele tehnice și l-a secondat pe Matveev în Niger încă de la început (din 2007).

Timiș i-a pus șefi pe ambii la subsidiarele sale nigeriene. Matveev se ocupa de uraniu (Pan African Niger Ltd), iar Bakaev – de hidrocarburi (International Petroleum Niger Ltd).

Cei doi ruși nu și-au schimbat locul de muncă în 2012, ci au început fiecare, pur și simplu, al doilea job la Timiș. Concomitent, administrau și entitatea cu telecomandă la Moscova, pe care lucraseră până atunci (Semmous Lion  Mining).

Alt element comun ar fi un manager australian (Marcus Scott Reston) care a intrat ca director în compania rușilor (Semmous Lion Mining), în timp ce muncea și pentru Timiș în Londra (la Pan African Minerals, care deținea subsidiara nigeriană omonimă).

Calitatea lor dublă reiese din două seturi de documente accesate de captura:

• Pe de-o parte, rolul decizional al fiecăruia este devoalat în actele firmei offshore pe care funcționa proiectul uranifer rusesc. Le-am găsit în arhiva Pandora Papers cu ajutorul colegilor de la ICIJ, care gestionează masiva scurgere de informații.

• De cealaltă parte, momentul angajării din 2012 și atribuțiile rușilor în holdingul lui Timiș sunt atestate în rapoartele de bursă și certificatele administrative emise de companiile miliardarului, în hotărârile unei instanțe din Londra, pe conturile de Linkedin ale lui Matveev și Bakaev sau în fotografii cu politicieni africani.

Rusii înotau ca peștii în apă printre factorii de putere din Niamey și se adaptau repede la schimbări bruște. S-au dovedit o investiție bună pentru magnatul român, mai ales Matveev care avea să lucreze la el peste un deceniu.

În noiembrie 2012, la nici un an după recrutare, îi obțineau deja lui Frank Timiș patru concesiuni de hidrocarburi (Manga 1, Manga 2, Aborak, Tenere Ouest). 

Apoi, în toamna lui 2013, completau portofoliul cu licențe de explorare în patru perimetre uranifere din regiunea Agadez (Ouricha 1, Ouricha 2, Tagmert 1, Tagmert 2). Acestea din urmă formau un coridor de peste 1.600 km², situat la est de proiectul Imouraren al grupului francez Areva. 

Metodele de lucru ale lui Serghei Matveev în Niger au fost dezvăluite, câțiva ani mai târziu, într-o instanță a Curții de Apel din Londra, de către un om din interior: Alexander Osipov, fost manager în holdingul lui Frank Timiș, devenit între timp avertizor de integritate. 

Sentința emisă de judecătorii britanici în acest proces l-a obligat pe magnatul român să-i plătească reclamantului despăgubiri de aproape două milioane de lire sterline.

Osipov fusese numit CEO la compania International Petroleum Limited în iunie 2014. Trebuia să coordoneze activitățile de explorare, numai că s-a izbit de corupția endemică din Niamey și a rezistat în post doar patru luni (până în octombrie 2014). În perioada asta scurtă, Osipov a descoperit ilegalități grave. Le-a oprit imediat și i-a raportat situația lui Timiș, spune el, dar a fost concediat, motiv pentru care a dat firma în judecată. A povestit apoi magistraților londonezi ce a văzut.

Osipov a identificat o serie de plăți cash suspecte către oficiali nigerieni, dar și tranzacții în conturi offshore, justificate prin servicii fictive de “asistență legală”. Ar fi realizat că e vorba de “mită” și a blocat plățile, ceea ce a stricat socotelile angajatorului său în Niger. De aici ar fi plecat problemele sale, s-a plâns Osipov.

Contextul era relativ tensionat. Firma lui Timiș datora atunci taxe de aproximativ un milion de dolari guvernului din Niamey, pentru cele patru perimetre de hidrocarburi. Ca să obțină scutiri fiscale, magnatul trebuia să își mute licențele miniere de pe un offshore din Insulele Cayman către subsidiara sa din Niger condusă de rusul Dimitri Bakaev. 

Tranzacțiile remarcate de Osipov vizau însă conturi private, nu guvernamentale. În plus, compania își alegea furnizorii în mod arbitrar și utiliza date de explorare obținute ilegal.

Documentele procesului civil din Londra mai arată că însuși Serghei Matveev a rezolvat “deranjul” creat de blocarea plăților suspecte. Episodul a fost frustrant pentru Osipov, fiindcă Frank Timiș l-a trimis pe Matveev în locul său ca să negocieze cu funcționarii din Niamey. 

Ulterior, Matveev i-a transmis lui Timiș că personaje de interes, precum secretarul de la Ministerul Petrolului, i-ar fi zis de la obraz că nu mai vor să lucreze cu Osipov. Acesta mai mult încurcase lucrurile în Niger, din perspectiva patronului român și a consultantului rus. Devenise periculos pentru afacere, așa că l-au concediat.

Osipov a depus o plângere de whistleblower în 2015, iar în 2018 câștiga procesul cu fostul patron. Litigiul din Londra a fost semnalat inițial de Bloomberg.

Epilog

• Florin Vlădică a revenit în atenția publică după scandalul generat de apariția sa în compania lui Sorin Grindeanu și a fostei ambasadoare americane în Grecia, Kimberly Guilfoyle, la un restaurant din București. La întâlnirea din 31 martie 2026 a participat totodată și Bogdan Ivan, ministrul Energiei de atunci. Grindeanu a explicat ulterior că au discutat despre Coridorul Vertical de Gaze, un proiect susținut intens de ambasadoare. Pe 13 octombrie, Kimberly Guilfoyle a demisionat la cererea Casei Albe, după apariția unor dezvăluiri privind conduita și interesele sale financiare. Fosta ambasadoare respinge însă acuzațiile.

• Ovidiu Tender a ieșit din închisoare în noiembrie 2019, după aproximativ patru ani și jumătate din pedeapsa de 12 ani și șapte luni. La calculul eliberării condiționate au contribuit și 162 de zile recunoscute prin recursul compensatoriu, pentru condiții necorespunzătoare de detenție. Mecanismul fusese introdus în 2017 și avea să fie abrogat în decembrie 2019, la câteva săptămâni după eliberarea milionarului. Tender a continuat să conteste condamnarea și, în iulie 2024, a obținut anularea pedepsei pentru instigare la abuz în serviciu, ca urmare a constatării dezincriminării faptei. Instanța a dispus totodată ridicarea sechestrelor și a măsurilor de confiscare a averii (care vizau sume de ordinul zecilor de milioane de euro). Condamnările pentru înșelăciune, spălare de bani și constituirea unui grup infracțional organizat au fost menținute. Tender a rămas și cu interdicții privind participarea la societăți comerciale până în februarie 2029.

• Frank Timiș a suferit o contracție majoră în afacerile cu resurse africane după 2023, dar s-a reorientat spre piața americană și cea europeană a metalelor strategice. Noua lui miză este zăcământul de pământuri rare Tanbreez, din Groenlanda, controlat prin compania Critical Metals Corp — o afacere despre care captura a scris aici. În decembrie 2025, firma lui Timiș a încheiat un acord preliminar, neangajant, cu FPCU Feldioara, filiala Nuclearelectrica, pentru procesarea minereului nordic în România. În septembrie 2026, după ce proiectul a generat mai multe controverse publice, Nuclearelectrica a precizat însă că nu aprobase parteneriatul, nu validase studiul companiei și nu alocase bani demersului.

• Republica Niger a alunecat total sub influența Kremlinului. Ultima lovitură de stat a resetat și raporturile cu vechii parteneri occidentali. Hunta militară care l-a înlăturat pe președintele Mohamed Bazoum în iulie 2023 a impus apoi plecarea trupelor franceze (în decembrie 2023) și a celor americane (în septembrie 2024). Consorțiul francez Orano (fosta Areva) a pierdut licența pentru mina Imouraren în iunie 2024, iar societatea SOMAÏR a fost naționalizată un an mai târziu. Tot atunci, Niger și-a schimbat cursul geopolitic, părăsind blocul ECOWAS și formând împreună cu Mali și Burkina Faso așa-numita Alianță a Statelor Saheliene (AES) — o coaliție militară anti-occidentală sprijinită puternic de Rusia. Scenariul a fost similar în fiecare dintre cele trei țări: atacurile teroriste împotriva civililor și campaniile agresive de război hibrid ale rușilor (Project Lakhta, African Inițiative) au dus la puciuri armate în cele trei capitale africane. Rusia a devenit astfel principalul furnizor de securitate în regiune, iar mercenarii Wagner, regrupați acum în Africa Korps, au luat în stăpânire fostele baze militare franceze și americane. Cu ajutorul lor, de pildă, a fost respins cel mai recent atac rebel împotriva palatului prezidențial din Niamey, Niger, în luna august.

• Republica Cuba se confruntă azi cu cea mai dură blocadă economică americană, în condițiile în care a fost izolată de Rusia și Venezuela, principalii parteneri externi ai țării. Familia Castro nu mai este la putere, dar păstrează o influență politică semnificativă în Havana.

• Republica Senegal este guvernată astăzi de două partide suveraniste, dar trece prin dificultăți economice și înregistrează o datorie publică excesivă. 

• Documentare realizată cu sprijinul ICIJ, RISE Project și Defapt.ro